Ana Maria
Andrei

Despre ce este vorba?...  Despre stilul ciudat (nu zic nici rău nici bun)  în care manechinele sunt înfăşurate în lucruri XXL pe trunchi (tricouri, pulovere, cămăşi enorme, agăţate de un umăr, acoperind nişte "proeminenţe" cât sâmburii de caise, în timp ce picioarele sunt strânse bine în ştrampi supraelastici XXS, pentru a evidenţia lungimea lor ameţitoare. Plus tocuri, pe acelaşi principiu de a ALUNGI. Degeaba încerc să mă conving că manechinele sunt doar "umeraşe" (cu excepţia celor de la Victoria Secret, după care oricine, indiferent de sex, suspină.. [ citeste mai departe ]

Mai exact, cum vă plac domnişoarele, genul neajutorate şi stângace dar atâââât de simpatice încât nu le puteţi refuza? Sau genul cu ochi sclipitori, isteţe şi culte, dar ascunse în câte o geacă groasă, de depozit, de culoare tristă şi cizme de vinilin?!

Mai exact, cum ar trebui să fie domnişoara (nu încă doamnă, nici prietenă închiriată, nici de ocazie) care se afişează la braţul dumneavoastră? Drăguţă, ştiuuu, dar vreau detalii. [ citeste mai departe ]

Fiecare are dreptul la propria viziune despre cum va fi lumea peste zece ani. A mea sună cumva astfel:

România, o simplă bucată de pământ care alunecă pe torentul vulcanic european (ba chiar extra-european) se dizolvă treptat. Ferice de cel ce scapă, agăţându-se de creanga sa (un fel de Work and Travel cu contract pe viaţă). E un proces progresiv, înspăimântător.

De ce? Femeile nasc mai puţin, se dedică profesiei, prind o oarecare rezervă faţă de conceptul de bărbat ideal. Când întreb vreo prietenă când şi dacă se mărită, îmi răspunde repede “Cine?? [ citeste mai departe ]

Citeam, de voie-de nevoie, dintr-un manual de Sănătate Publică, mai filtrând informaţia, mai săltând-o (că Doamneee, tristă mai este şi monotonă…), în vederea unui examen. Marea diferenţă faţă de restul materiilor e că… nu îmi pare utilă. Esteee ??? Convingeţi-mă, poate învăţ mai cu spor !

Vorba unui coleg : eu nu mă fac manager de spital, nici statistician, nici medic de Medicina Muncii. [ citeste mai departe ]

A căzut deodată în centrul capitalei, peste care de câţiva ani (practic, de la prima vizită, la 10 ani, când fusese purtată cu maşina noaptea prin centru, de către rude) plutea un vrej magic capabil sa ridice pe oricine până la nori. Simţea, fără vreo explicaţie confirmată statistic, că aici era locul tuturor posibilităţilor. Oraşul natal devine pentru majoritatea migranţilor provincie-capitală prea îngust, prea sufocant, prea leneş. Îl iubea, dar… nu se mai putea astfel, nu mai sclipea relaţia, se afundase în monotonie. [ citeste mai departe ]

E stupefiant pentru mine să observ cât de maleabilă sunt, cum pot fi modelată, conturată, învăţată, manipulată bazal, fără să realizez decît prea târziu. Am învăţat în ani de zile de la un băiat (cu gînduri bune) despre valori, sentimente, sacrificiu, despre noţiunea obligatorie de fidelitate (mai sfântă ca apa în deşert), despre cum să fiu, într-un cuvânt. M-a avertizat cum un mediu nou mă poate schimba (a se citi: strica, perverti). Eu nu am crezut, dar am ascultat regulile. Am purtat cu onoare eticheta de cuminte. [ citeste mai departe ]

A fost odată ca niciodată … într-un oraş englezesc, o tânără frumoasă (cât permite moştenirea genetică a insularilor) cu ochi verzi şi păr blond, cu trup în linii atrăgătoare şi cu o profesie onorabilă, profesoară de matematică la Universitatea din Oraş. Vă povestesc ce ştiu de la tatăl ei (cu aer de basm), de asemenea profesor şi cercetător, în domeniul construcţiilor. Această fată s-a căsătorit cu un băiat nu din dragoste, nu din interes (bani şi facilităţi au existat mereu pentru ea), nu din lipsă de alternativă, ci… pentru GENELE lui. [ citeste mai departe ]

Cu picioarele înfipte ferm în realitate şi în papucii xxl, vreau să propun un toast pentru toţi cei cărora

-          NU LE AJUNGE TIMPUL

-          lumea li se pare “prea mare” atunci când îşi pierd individualitatea prin marile oraşe

-          lumea li se pare “prea mică” atunci când întâlnesc prieteni, întâmplător, pe străzile celuilalt colţ al lumii

Practic, aş vrea să-i cinstesc pe cei care AU O PROBLEMĂ MAJORĂ CU TIMPUL ŞI CU SPAŢIUL (mioritic şi extra-mioritic). [ citeste mai departe ]

Sunt multe lucruri nespuse între noi.

Eu, tu, altul, e o loterie. Dar noi nu vrem să ne exprimăm, să cercetăm cauza. Noi purtăm lacătele neştiinţei cu noi şi ne resemnăm astfel. Strângem din dinţi, sufocăm perna, totul pentru a nu ceda vreunui cuvânt. Tăcerea e un răspuns, însă un răspuns atât de vag, atâtea nuanţe şi înţelesuri posibile… Câştigă cine interpreteaza mai bine tăcerea celuilalt.

Ştii ce facem noi, de fapt? Ne alungăm singurătatea împreună, fără să ne complicăm. Suntem panouri simple, ca pe peronul metroului. [ citeste mai departe ]

Este una din zilele în care pur şi simplu nu am chef să ajung acasă. Nu am decât poşeta pe umăr, un soare aspru de iarna-to-come în frunte şi nişte gânduri care flutură. Nimic greu, nimic apăsător. Mă simt liberă şi trebuie să mă cinstesc cumva, se întâmplă rar... Refuz aglomerarea de suflete de la cantină şi părăsesc incinta fără vreun regret. Caut lux. Într-o formă mai voalată, veţi întelege, dacă… been there, done that.

Traversez înspre Cişmigiu, aleg o bancă oarecare, cu cer de ciori, cu firmituri pentru porumbei şi coji de seminţe. [ citeste mai departe ]